Transceptoare Optice de Bază pentru Conversia Semnalelor Electrice în Optice

Corelația dintre viteza transceiverului optic și lungimea de undă este esențială pentru comunicațiile optice, influențând integritatea semnalului, distanța și capacitatea. Transceiverurile funcționează la viteze variate (de la 1 Gbps până la peste 800 Gbps) și la lungimi de undă diferite (de la 850 nm până la 1650 nm), benzile O, C și L având roluri distincte. Această corelație provine din comportamentul luminii în fibră: atenuarea (pierderea semnalului) și dispersia (răspândirea impulsului). Lungimea de undă de 850 nm are o atenuare ridicată (~2,5 dB/km), fiind potrivită pentru centre de date pe distanțe scurte (≤300 m), folosind fibră multimodală pentru 10 G/40 Gbps. 1310 nm și 1550 nm oferă o pierdere mai mică (~0,3–0,4 dB/km), permițând distanțe mai mari — 1310 nm funcționează pentru 10 Gbps pe 40 km (aproape dispersie zero), în timp ce 1550 nm/banda C (1530–1565 nm) minimizează pierderile, combinându-se cu EDFAs pentru comunicații pe distanțe lungi la viteze mari (400 G/800 Gbps pe mii de km). Vitezele mai mari (peste 400 G+/800 G+) au un risc mai mare de dispersie. Acestea folosesc modulații avansate (de exemplu, 16QAM pentru 400 Gbps) împreună cu banda C, unde dispersia este controlabilă. Banda C susține și WDM/DWDM, comprimând canale de 400 Gbps la un spațiere de 50 GHz pentru a crește capacitatea. Aplicațiile determină combinarea folosită: distanțele scurte folosesc 850 nm; distanțele medii (10–80 km) se bazează pe 1310 nm/banda C; iar pentru distanțe lungi se folosesc banda C/L cu transceiveri coerenti. Sistemele emergente de 1,6 Tbps explorează banda L extinsă pentru a evita aglomerația din banda C. Pe scurt, lungimea de undă determină distanța și compatibilitatea; viteza necesită gestionarea modulației și dispersiei. Această interacțiune optimizează performanța transceiverului în funcție de mediu.