Corelația dintre viteza transceiverului optic și lungimea de undă este esențială pentru comunicațiile optice, influențând integritatea semnalului, distanța și capacitatea. Transceiverurile funcționează la viteze variate (de la 1 Gbps până la peste 800 Gbps) și la lungimi de undă diferite (de la 850 nm până la 1650 nm), benzile O, C și L având roluri distincte. Această corelație provine din comportamentul luminii în fibră: atenuarea (pierderea semnalului) și dispersia (răspândirea impulsului). Lungimea de undă de 850 nm are o atenuare ridicată (~2,5 dB/km), fiind potrivită pentru centre de date pe distanțe scurte (≤300 m), folosind fibră multimodală pentru 10 G/40 Gbps. 1310 nm și 1550 nm oferă o pierdere mai mică (~0,3–0,4 dB/km), permițând distanțe mai mari — 1310 nm funcționează pentru 10 Gbps pe 40 km (aproape dispersie zero), în timp ce 1550 nm/banda C (1530–1565 nm) minimizează pierderile, combinându-se cu EDFAs pentru comunicații pe distanțe lungi la viteze mari (400 G/800 Gbps pe mii de km). Vitezele mai mari (peste 400 G+/800 G+) au un risc mai mare de dispersie. Acestea folosesc modulații avansate (de exemplu, 16QAM pentru 400 Gbps) împreună cu banda C, unde dispersia este controlabilă. Banda C susține și WDM/DWDM, comprimând canale de 400 Gbps la un spațiere de 50 GHz pentru a crește capacitatea. Aplicațiile determină combinarea folosită: distanțele scurte folosesc 850 nm; distanțele medii (10–80 km) se bazează pe 1310 nm/banda C; iar pentru distanțe lungi se folosesc banda C/L cu transceiveri coerenti. Sistemele emergente de 1,6 Tbps explorează banda L extinsă pentru a evita aglomerația din banda C. Pe scurt, lungimea de undă determină distanța și compatibilitatea; viteza necesită gestionarea modulației și dispersiei. Această interacțiune optimizează performanța transceiverului în funcție de mediu.